Cum sa fii un prieten blând pentru tine în momentele de durere emotionala

Ți s-a întâmplat să simți că te doare prea tare și, în același timp, să te simți vinovat(ă) că te doare?

Să te întrebi de ce ești așa de sensibil(ă)? De ce te afectează „așa de tare”? Să vrei să-ți explici, să înțelegi, dar să nu-ți dai voie să simți?Poate nici nu-ți mai aduci aminte cum ai învățat să te ignori. Sau când ai început să crezi că dacă recunoști că te doare, înseamnă că e ceva în neregulă cu tine.

Durerea emoțională nu se simte doar în suflet. Se simte și în corp. Ca un nod în gât, o apăsare în piept, o oboseală care nu trece. Se simte în gânduri, în relații, în modul în care te retragi sau te lupți cu tine însuți.

Și e ușor să ajungi să te tratezi pe tine ca pe un dușman. Să te critici pentru cum simți, pentru cât simți, pentru că simți.

Dar cum ar fi dacă ai alege să fi prietenul tău cel mai bun?

Când doare, creierul nostru vrea explicatii

Durerea emoțională nu vine singură. Vine cu tot ce ai trăit înainte.

De multe ori, când doare, mintea intră în modul de supraviețuire: caută vinovați, motive, soluții. Se activează vechile mesaje interne – vocea care îți spune că exagerezi, că n-ar trebui să simți așa, că alții o duc mai rău decât tine.

Acea voce a fost, poate, cândva vocea cuiva drag. Un părinte care nu a știut cum să te aline. Un adult care ți-a spus să taci. O experiență care te-a învățat că nevoile tale sunt „prea mult”.

Și atunci înveți să eviți. Să ignori. Să te strângi în tine și să mergi mai departe.

Dar sistemul nostru nervos nu uită. Corpul nu uită. Și când doare, te duce înapoi în toate momentele în care ai rămas singur(ă) cu emoția aceea insuportabilă.

Durerea care nu se vede – si totusi apasa greu

Poate că te simți dezamăgit(ă) de cineva și îți spui că „nu e mare lucru”.

Poate că te simți epuizat(ă), dar continui să zâmbești ca și cum totul e în regulă.

Poate că cineva te-a rănit, dar ți-e mai ușor să-l scuzi decât să simți furia sau tristețea.

De multe ori, în spatele acestor evitări este frica de a simți. Frica de a fi copleșit(ă). Sau frica de a rămâne singur(ă) cu ceea ce simți.

Și atunci înveți să îngheți. Să te minți frumos. Să te păcălești că „nu contează așa de mult”. Dar fiecare negare adâncește puțin câte puțin singurătatea interioară.

Aici intervine compasiunea de sine – nu ca metodă de salvare, ci ca o reîntâlnire cu cineva drag - cu tine. Cu cine ai fi fost dacă nu ar fi trebuit să te protejezi atât de devreme.

Cum ar fi sa nu te mai controlezi permanent?

Cum ar fi să nu te mai grăbești să-ți explici suferința?

Să nu-ți mai cauți greșeala în durerea ta?

Să înlocuiești întrebarea „ce e în neregulă cu mine?” cu „ce am nevoie acum?”

Un prieten blând nu te întreabă de ce simți ce simți. Nu-ți cere să demonstrezi nimic. Nu îți compară durerea. Doar stă cu tine acolo. Fără grabă. Fără soluții rapide. Cu blândețe.

Și uneori, asta e tot ce ai nevoie: un spațiu unde nu trebuie să te explici ca să fii înțeles.

Spatiul terapeutic – locul unde durerea nu trebuie „reparata”

În terapie, durerea ta nu e prea mult. Nu e ciudată. Nu e greșită.

E doar o parte din tine care a rămas nemângâiată. O parte care poate învăța că e în regulă să ceară. Că nu ești slab(ă) pentru că ai nevoie. Că nu trebuie să fii înțeles(ă) ca să fii alinat(ă).

Terapia nu te învață cum să nu mai simți. Te învață cum să fii cu tine chiar și când simți. Și cum să-ți oferi ceva ce poate nu ai primit niciodată: prezență.

A-ți fi prieten blând nu este un rol pe care trebuie să-l joci. Este o relație pe care o construiești cu tine. Încet. Cu răbdare. Cu ajutor, dacă ai nevoie.

Și de aici începe schimbarea – nu cu forță, ci cu o mână întinsă către tine.

Dacă te-ai regăsit în cuvintele de mai sus sau a apărut o întrebare citind, mi-ar place să-mi scrii.

Imagine: Remi Walle