Rușinea nu e o sentință – e un semnal

Nu știam că ceea ce simt are un nume.

Eram adolescentă și orice greșeală, orice gest prea mult, orice emoție necontrolată îmi aducea o reacție rapidă înăuntru: o cădere. Nu plâns. Nu furie. Ci o rușine care mă făcea să vreau să dispar. Să nu fiu acolo. Să fiu altfel.

Ani de zile am crezut că eu sunt problema. Că e ceva greșit la mine dacă simt prea tare, dacă spun ce gândesc, dacă mi-e teamă, dacă nu sunt sigură pe mine. Mi-am zis că trebuie să mă corectez. Să nu se mai vadă.

Și abia mai târziu, cu cineva alături, într-un spațiu sigur, am înțeles: ce simțeam nu era o dovadă că sunt defectă. Era rușine.

Uneori, rușinea nu se vede. Doar se trăiește

Rușinea nu e un verdict despre tine – e o emoție învățată

Rușinea apare devreme. Și e rar despre ce ai făcut. De cele mai multe ori, e despre felul în care ai fost privită, corectată, ignorată sau „modelată” în copilărie.

Nu ai fost întrebată ce simți, ci ți s-a spus nu ai de ce să plângi.

Nu ai fost alinată când ai greșit, ci certată cum ai putut face așa ceva.

Poate ai învățat că ești iubită dacă ești cum trebuie. Dacă nu deranjezi. Dacă te descurci singură. Dacă nu ai nevoie.

Și așa rușinea devine o a doua piele. Nu mai e legată de o situație, ci de tine ca persoană. Devine nu e ok cum sunt. Sau chiar nu e ok că sunt.

Ce face rușinea: te rupe de ceilalți, dar și de tine

Rușinea nu e o emoție liniștită. Nu vine și pleacă. Rămâne în tăcerea din relații, în nevoile pe care nu le exprimi, în reacțiile care par exagerate, în perfecționismul care obosește.

Se poate manifesta așa:

• refuzi complimente sau recunoaștere

• te simți vinovată când ai nevoie de ajutor

• simți că nu meriți ce ți se oferă

• te corectezi în minte după ce vorbești

• te compari cu ceilalți și ieși mereu cea inferioară

Toate astea nu vin pentru că e ceva în neregulă cu tine. Vin pentru că, la un moment dat, ai învățat că nu e sigur să fii întreagă.

Rușinea e un semnal. Spune: acolo a fost o ruptură

O ruptură între tine și cineva care trebuia să te țină. Între cum ai simțit și ce ți s-a permis să simți. Între nevoia ta și reacția celuilalt.

Și dacă asculți cu blândețe, rușinea poate deveni o fereastră spre o parte din tine care s-a închis ca să supraviețuiască.

Nu e nevoie să te grăbești. Nici să o înfrunți. Nici să o vindeci imediat. Doar să o recunoști.

Rușinea e acolo unde a lipsit cuiva răbdarea să te cunoască. Unde ai tras concluzii despre tine, fără să fii întrebată ce ai nevoie.

Ce transformă rușinea? Blândețea 

Nu explicațiile. Nu logica. Nu analiza.

Ci blândețea. Nu blândețea care închide ochii, ci cea care rămâne, care nu fuge, care nu corectează, care nu se sperie. Doar ascultă.

Când începi să te uiți la rușine ca la o parte din tine care cere să fie văzută, nu pedepsită, încep să se întâmple lucruri noi.

Poți simți furia pe care nu ți-ai permis-o. Poți simți tristețea de sub rușine. Poți începe să simți că ai un loc înăuntru unde nu ești judecată.

Rușinea nu e o sentință. E o rană lăsată de lipsa de relație

Și orice rană poate fi atinsă altfel, dacă nu o privești ca pe un defect.

Și chiar dacă vocea rușinii încă se aude, nu trebuie să fie singura voce care contează.

Dacă te-ai regăsit în cuvintele de mai sus sau a apărut o întrebare citind, mi-ar place să-mi lași gândurile tale.

Horacio Olavarria