Vocea critică din interior: ce ascunde și cum să-i răspunzi altfel

Unii o aud zilnic. Alții doar în momente grele. Dar aproape toți o avem: o voce interioară care comentează, corectează, acuză și ustură...

N-ai fost suficient de atent.

Ți-ai făcut-o cu mâna ta.

E vina ta că n-a ieșit.

Ce-i cu tine, de ce ești „așa„(completează tu aici)?!

Vocea asta nu urlă întotdeauna. Uneori șoptește. Alteori tace, dar te face să simți că orice greșeală e o dovadă că tu, ca om, ești defect.

E ușor să o iei ca pe un adevăr. Să crezi că e reală, că e vocea responsabilității. Dar cum ar fi dacă, de fapt, vocea asta nu e despre greșelile tale – ci despre fricile tale? Sau mai bine zis, despre fricile pe care le-ai învățat de undeva?

De unde vine vocea asta care pare că știe tot?

Criticul interior nu apare din senin. De cele mai multe ori, vine dintr-un context emoțional în care ai simțit că e periculos să greșești. Că iubirea e condiționată. Că trebuie să fii așa cum trebuie ca să fii acceptat.

Poate ai avut un părinte exigent. Sau un profesor dur. Sau poate ai crescut într-un mediu în care emoțiile erau o slăbiciune și vulnerabilitatea era rușinoasă.

Așa ai învățat să te supraveghezi. Să fii atent la cum ești, ce spui, cum te comporți. Și, pentru că nu îi puteai controla pe ceilalți, ai început să te controlezi pe tine.

Vocea asta critică a apărut ca o formă de protecție. Un mod de a te adapta. Dacă reușeai să fii bun, corect, cum trebuie, poate scăpai de respingere. Poate erai iubit. Sau măcar în siguranță.

Autocritica nu e un semn că nu te iubești. E un semn că ai fost nevoit să te aperi singur

Criticul interior apare adesea exact acolo unde ai fost cel mai mult rănit. E vocea care vrea să prevină. Să nu mai greșești. Să nu mai pierzi. Să nu mai fii exclus, ignorat, abandonat.

Dar, în încercarea de a te proteja, vocea asta sfârșește prin a te izola. Prin a te rupe de părțile tale vulnerabile. Și devine exact ce ți-a fost teamă să primești de la alții: judecată, respingere, rușine.

Și totuși, dacă ai asculta mai atent, poate ai auzi și durerea de dedesubt. Poate ai descoperi un copil care a încercat din răsputeri să fie pe plac, să nu fie o povară, să nu deranjeze.

Cum răspunzi unei voci care pare atât de sigură pe ea?

Nu cu o altă voce agresivă. Nu cu nu mai fi așa dur cu tine, spus cu forță. Nu cu vinovăție că iar te critici.

Ci cu o curiozitate blândă: – Ce încearcă să îmi spună această voce? – De ce e așa de prezentă acum? – Ce încearcă, de fapt, să prevină?

Poate că vocea asta se activează în momente în care simți că ai greșit. Sau în relații în care ți-e teamă că vei fi respins. Sau când vrei să te apropii de cineva, dar îți spui că nu meriți.

Fiecare activare a criticului e o ocazie de a înțelege o rană mai veche. Și de a începe să o tratezi cu grijă, nu cu asprime.

Nu e despre a scăpa de vocea critică, ci despre a o înțelege 

Vocea aceea mai poate rămâne o vreme cu tine. Nu pentru că nu progresezi, ci pentru că a fost acolo prea mult timp.

Dar ceea ce se poate schimba este felul în care îi răspunzi. Poți învăța să nu o mai crezi pe cuvânt. Să o auzi fără să te supui. Să îți spui: Aha, apare pentru că îmi e frică să nu pierd ceva. E în regulă. Sunt aici.

E ca și cum ai învăța o nouă limbă – una în care nu ești definit de greșelile tale, ci susținut de înțelegere.

Și în timp, vocea aia se mai domolește. Se mai înmoaie. Și rămâi tu. Tu, cu mai multă claritate, cu mai puțină rușine, cu o altfel de prezență cu tine.

Dacă te-ai regăsit în cuvintele de mai sus sau a apărut o întrebare citind, mi-ar place să-mi lași gândurile tale.

Imagine: Dave Lowe